Canionul de nisip de la Mihailesti - 9 martie 2013

Sunt proaspat intoarsa din Austria, cu chef de stat acasa la gura sobei cu pisica in brate. Dar macar o iesire asa de bicicleta poate sa iasa. Marius este nerabdator sa iesim la o balaureala cu bicicletele, ca el nu mai iesise nicaieri de cand fusesem cu ei la Cabana Prejba. Ramane sa mergem sambata cu bicicletele, ca cica duminica o sa fie vreme urata si o sa ploua. Mai vorbeste Marius prin stanga-dreapta si vine cu ideea geniala sa mergem la canionul de nisip de la Mihaileni. Am gasit ruta pe bike map fix p-acolo si ne gandim ca o fi fain. Si cam dansa este ruta cea mareata, gandita de la calculator, fara a simti durerea mersului pe bicicleta, ci numai gadilatul mouse-ului la ceas de seara: traseu canionul Mihailesti.

Initial trebuia sa vina si Ratza si Mihai, dar amandoi au cedat nervos sambata dimineata cand au vazut ploaia mocaneasca de afara. Eu si cu Marius insa mai greu sa ne demoralizam. Cum potop nu era afara, ci doar o ploaie care ba se oprea, ba pornea din nou, am hotarat sa mergem, cu riscul de a face mai mult drumul pana acolo, dar cu castigul de a ne alege oricum cu o plimbare pe la cateva biserici fortificate.

Pune Marius bicicletele pe masina si plecam. Pe drum insa nu pot sa adorm discret ca Marius ma tine de vorba si cat ai zice 'peste' ajungem si in Seica Mare, de unde viram dreapta spre Mihaileni. Mai mergem prin cateva sate si in Mihaileni centru vedem un mare indicator spre canionul de nisip. Aici vom lasa masina si vom pleca in marea aventura, care nici noi nu stiam cat de mare va fi aventura.

Urmam indicatorul si iesim pe un drum din sat, drum care se transforma pe nesimtite in drum de caruta, se bifurca la fel de pe nesimtite, dar noi nu sesizam bifurcatia si mergem inainte. Eu ma inhainurez ca baba Dochia cu sapte cojoace, doar ce imi trecuse raguseala de la schi din Austria si nu mai aveam chef de alte surprize din aceeasi familie. Dar nici sa stau acasa nu aveam chef, asa ca eram gata inhainurata cocotata sus pe bicicleta.

Ajungem la o casuta cu fan si nuiele si ne miram tare de cat de cocheta este. La fel de tare ne miram insa si cand Marius imi spune ca am ratat canionul si ca drumul trebuia sa fie pe undeva perpendicular pe directia in care mergem noi. Deci in cu totul alta directie, este clar.

 In poza de jos si de sus se poate vedea casuta sau coliba de fapt cu fan si nuiele

Ne intoarcem din drum si la prima bifurcatie avem grija sa luam de data asta drumul corect. Bun si GPS-ul asta la ceva. Mergem printre gunoaie si incet incet vedem niste mari pereti scrijeliti cu diverse nume, care in orice fel de combinatie = LOVE. Deducem dupa scrijelituri ca aici este sigur rezervatia Canionului nisipos, altfel nu-si scriau toti numele pe pereti.

Intram usurel pe firul canionului si ne dam jos de pe biciclete, ca ce sa spun, este plin de copaci cazuti transversal. Important este sa nu se inrautateasca situatia cu copacii si sa putem sa traversam canionul cu bicicletele dupa noi. Noi inca eram convinsi ca acest canion are poteca prin el de biciclete, ca asa a zis Teutonica pe bikemap. Si incepem sa caram biclele dupa noi.

Vreo jumatate de canion merge sa taram bicicletele dupa noi, nu este chiar asa o mare tragedie: mai pe sub un copac, mai peste alt copac, merge, incet incet, dar merge. Dar la un moment dat ajungem si-n idilicul moment in care canionul incepe sa urce, copacii cazuti se inmultesc, sa urci cu bicicleta impinsa nu se poate, ca fiind nisip ma afund si o iau la vale cu bicicleta cu tot. Mergem pe jos sa investigam. Am venit cu bicicletele pana aici ca sa descoperim ca niste boi pun trasee nefacute in realitate pe bike-map.

Mergem pe jos sa investigam canionul pana la capat. Se termina destul de repede, pare-se ca nu mai avem mult si pe urma deja visam cum o sa zburam pe biciclete pe traseu. Avand in vedere ca mai sunt maxim 200 m de canion, ne hotaram sa caram bicicletele, una cate una, in speranta ca apoi vom continua traseul. Ba mai mult decat atat, lui Marius ii vine geniala idee sa descompunem bicicletele: eu care rotile, el cara cadrul. Zis si facut, fiecare la jobul lui.

Are loc procesul de descompunere al bicicletelor ca sa fie carate prin canionul de nisip de la Mihailesti

Marius cara cadrul in spate si se plange saracul ca trebuie sa stea drept ca sa nu se afunde in nisip si sa alunece la vale (este mai rau ca pe grohotis in Piatra Craiului, sa mor de' nu)

Mie imi revin rotile pe care le folosesc pe post de bete de trekking, iar mai sus pe panta mai abrupta le voi folosi pe post de pioleti: pun o roata mai sus, ma apas pe ea si avansez si tot asa. Evident, rotile erau pline de nisip, ca altfel nu avea farmec. Noroc ca am manusi cu degete lungi, si nu-mi afecteaza manichiura.

Nu stiu cat a durat intreg procesul de carat al bicicletelor, cert este ca am facut canionul cred ca de vreo 2 ori eu, si Marius de vreo 3 ori, ca s-a dus sa-si ia si rucsacul pe care nu il putea cara in acelasi timp cu cadrul de la bicicleta. Pana la urma i-am luat eu rucsacul si am plecat mai departe cu rotile mele prin canion. Cum necum, chiar daca nu a durat foarte mult, cred ca maxim vreo ora, toata logistica si caratul dus-intors ne-au consumat psihic enorm. Numai gandul ca poate pierd vreun surubel de la roata si ca nu mai putem asambla pe urma bicicletele ma facea sa-mi fac ochii tot timpul ca girofarele ca sa ma uit prin nisipul masii sa vad daca nu am pierdut ceva. Ca si cum as mai fi gasit ceva, daca pierdeam. Era ca si cum as fi cautat acul in carul cu fan. Am ajuns intr-un final sus deasupra canionului, pana la urma ne-am retras din el printr-un fir secundar din stanga care mi s-a parut mie mai scurt, mai abrupt, dar mai scurt.

Deasupra canionului, zacem victoriosi cu bicicletele dezasamblate si incepe re-asamblarea lor

Suntem deasupra canionului intr-o mare poiana si vrem sa continuam traseul de pe bikemap. Numai ca dupa ce se uita Marius mai bine la GPS, pe langa faptul ca traseul ne punea sa coboram (ceea ce era stupid dupa ce am urcat atat prin canionul masii), constatam ca traseul ala ne baga prin balarii complet.

Undeva mult mai la stanga gasim un drum de coborat, dar atat de abrupt, incat pentru prima mea tura de bicicleta pe anul asta este mult prea mult si prefer sa cobor pe langa bicicleta. Simteam si oboseala de la parcurs canionul ala de 3 ori si nu mai puteam sa controlez bine bicicleta, asa ca inca nadajduam sa ajungem in traseul adevarat.

Ajungem cum putem jos in drumul din care venisem, mai precis la coliba cu fan si nuiele de unde ne intorseseram ca sa nu ratam canionul de nisip. Am pierdut o groaza de timp si suntem obositi, dar ma incapatanez si as vrea macar sa urcam in varful dealului si de acolo sa coboram spre Moardas pe un drum ceva. Vedem niste urme de caruta care urca spre o sa si imi imaginez ca dupa sa ar trebui sa continue aceste urme ca sa duca undeva. Ei bine, in tura asta toate presupunerile noastre au fost eronate, impotriva oricarei normalitati, impotriva noastra, importiva a tot, dar noi nu ne-am lasat.  Doar era prima tura de bicicleta, nu ne lasam asa intimidati de la inceput de sezon.

Incercam sa prindem din vale drumul de caruta ce urca spre culme. Binenteles ca nimerim orice alt drum, mai putin cel pe care il vrem noi. Asa ca impingem bicicletele la deal si tot traversam ca sa dam in drumul cautat de noi. Ajungem practic in drumul acela abia sus cand ajungea de fapt si drumul in saua impadurita. Suntem sleiti de putere, transpirati si extenuati la propriu, asa ca ne aruncam pe o buturuga si mancam hamesiti repede cate un sandvich. Era oribil sandvich-ul, ce sa zic, eu toate sandvich-urile le mananc cu unt si asta era fara, dar la cat de teleghidati eram l-am molfait in gura cum am putut si eu.

Drumul din padure din pacate nu continua cum ne-am imaginat noi, asa ca decidem sa ne intoarcem, dar nu chiar pe unde am venit, ci putin mai pe culme, macar sa avem parte de o coborare pe cinste, ceea ce s-a si intamplat. Macar atata meritam si noi dupa ce ne-am luat teapa cu traseul prin canion.

Ajungem in culmea dealului de unde drumul se bifurca unul spre Moardas, celalalt inapoi spre Mihailesti. Coboram la masina si decidem sa facem restul obiectivelor de vizitat din masina si nu de pe bicicleta. Nu mai avem chef de balaurit, pe langa faptul ca picioarele mele nici macar nu mai vor sa ma asculte, mi-a pierit de-a dreptul toata forta.

Coboram la masina, punem bicicletele pe masina si avem parte de o dupa-amiaza plina de soare, dupa ce prognozele anuntau numai ploaie. Daca tot ne-am luat teapa cu canionul, macar sa ne bucuram de soare si sa ne vizitam bisericile fortificate. Am fost in satul Moardas, apoi in Ravasel am urcat pana sus la biserica fortificata si am oprit si in Metis la ansamblul bisericii si zona inconjuratoare a centrului satului.

Sate cu case superbe, cu o grija a detaliului arhitectural absolut uimitoare, dar din pacate sate parasite in mare parte. Localnicii ne spun cat de greu o duc si de obicei ei sunt cei care se opresc din drum ca sa vorbeasca cu noi. Atat de rar se intampla ceva deosebit la ei in sat, incat doi biciclisti plin de noroi din cap pana in picioare este cu siguranta un eveniment pentru care merita sa iesi din curte. Casele se duc de rapa, iar in locul sasilor plecati in Germania, au venit tigani care nu au intretinut ceea ce au preluat, ci au calcat totul in picioare fara sa ii intereseze ziua de maine. Copii de aici au o altfel de viata, in mizerie, in noroi si cine stie cati dintre ei saracii mor de boli ca-n evul mediu. Dispare din Romania incet incet acea viata rurala cu care cica noi ne mandrim ca facem turism rural. Pe mine ma bucura insa nespus faptul ca aud un cantat de cocos, simt mirosul de fum al focurilor de pe miriste si vad cum natura reinvie la viata primavara. Am vazut si cativa ghiocei abia la Metis, in rest nici urma de ghiocel prin padure.

Copii de tigani care ne fac cu mana uitandu-se la noi ca la felul paispe'