Cu bicla' prin noroaiele romanesti - 31 dec. 2013

Semne bune anul are! Nu puteam sa stau acasa in ultima zi din 2013, mai ales ca fusesem indecisa daca sa ma duc undeva de revelion sau nu! Pana la urma am ales sa stau acasa din varii motive, inclusiv cele legate de un echipament incomplet. Si binenteles, semnele intoxicatiei aleia alimentare sau ce naiba o fi fost la Apfel House Cisnadioara lasasera ceva temeri cu privire la meniul ce trebuia sa il mananc pentru cateva zile. In ultima zi din an, vazand insa ca ma simt mai bine, am purces la una din clasicele ture de bicicleta pe care le fac cu Marius.

Desi am ales un traseu foarte apropiat de Sibiu (la 15 km era punctul de plecare din satul Rosia), totusi ne-am dus cu masina, ca era frig rau detot dimineata, iar 15 km dus, 15 intors, plus ce mai faceam pe acolo off-road, ne cam storceau de puteri. Scopul era sa ne simtim bine si sa facem traseul dorit, nu sa pedalam ca disperatii pana si de la destinatie. Mai speram noi sa nu cadem lati in ajunul anului nou, ceea ce evident nu s-a intamplat, caci am dormit bustean in celebra noapte dintre ani, nici sa fi vrut si nu mai reuseam sa ma duc undeva.

Parcam masina in satul Rosia fix in centru, ca sa nu ne pierdem si sa stim unde sa revenim, asamblam bicicletele ca le bagaseram fara roti in spate si purcedem spre una din cele mai interesante ture de bicicleta din anul acesta. Sa vedeti mai departe prin ce noroaie am mers.

Ansamblul bisericii fortificate din Rosia este foarte interesant, de data aceasta turnul clopotnita si cu rol defensiv fiind total detasat de corpul bisericii care devine astfel mult mai modesta si aparent neinsemnata. 

Plecam de langa ansamblul bisericii fortificate din satul Rosia si coboram pe strada ce ne duce spre colonia de tigani de la marginea satului.

In zona coloniei de tigani imi fac curaj pana la urma si ma opresc si scot aparatul de fotografiat, mai ales la zambetele unor pustani care ma fac sa-mi dau seama ca lor le place sa le fac poze si nicidecum nu se simt ofensati ca eu ii imortalizez din curiozitate.

Casutele tiganilor sunt tot clasicele modele sasesti, doar ca putin modificate, astfel incat portile de zid dinspre strada incep sa mai dispara si apar celebrele si binecunoscutele garduri romanesti, pastrandu-se insa casa la aliniamentul strazii/ ulitei.

Dupa ce iesim din sat incepem sa urcam un drum abrupt si deocamdata inghetat (este esential acest detaliu deocamdata). Pana acum ne-am dat la vale si ne-a fost frig, asa ca mi-am pus si baticul pe fata. La urcare insa sunt foarte incantata ca incep sa ma incalzesc si ca nu o sa trebuiasca sa mai dardai de frig dand la pedale. Totul este inghetat in jurul nostru, cred ca si noi aveam turturi daca ne-am fi uitat mai bine unul la altul.

Urcam cat ne tin picioarele pana panta se inaspreste, apoi trecem la impinsul bicicletei, ca nu mai am la saraca nici ce viteze sa ii mai schimb. Ne uitam in zare la culmea spre care mergem si care este deja scaldata in soare, iar ceata pe care am lasat-o jos in sat incepe sa se risipeasca. Se prevesteste o zi frumoasa, asa cum spuneau si prognozele.

Cand ajungem in culme la soare suntem amandoi beti de fericire: soare, caldura, noi transpirati, decartam toalele de pe noi si ne echipam de pedalat constant de acum inainte (sau cel putin asa credeam noi ca o sa pedalam constant).

Mergem pe culme si la un moment dat incepe sectorul de padure, o padure aparent normala, dar dupa cum aveam sa vedem cu o fauna foarte bogata si activa (adica chiar se misca fauna asta, mai ales cand ne vedea sau ne simtea pe noi, fugeau toate ca din pusca).

Primul soc l-am avut cand un iepuroi a tustit-o la mai putin de un metru de mine si a inceput sa alerge aparent haotic si necontrolat in toate partile. Inteleg mai bine cum este zicala aia cu iepurele ca din pusca: n-am avut timp sa il vad ce face, atat de rapid a fost. Speriata de miscare, am inceput mai intai sa tip (de frica), dupa care, daca tot urlasem si speriasem toata fauna padurii, am continuat instinctiv cu alte tipete (de bucurie insa de data acesta). Marius nu intelegea de ce tip, dar se uita fascinat si el la iepure si mi-a spus ca a mai vazut unul, pe ala eu l-am ratat. Deci doi iepuroi vazuti in padure.

Continuam pe drumul de culme, bine culmea asta fiind ceva foarte lat, dar totusi posibil de urmarit, uitandu-ne din cand in cand si pe ruta de pe GPS. O iau inainte la un moment dat si vad 3 funduri albe de caprioare care tustesc cand simt ca ma apropii de ele. De data asta am fost inspirata si nu am mai tipat, eram deja obisnuita ca ceva sa se miste langa mine. Apoi am mai vazut iarasi cate o caprioara o data si inca una alta data, apoi iarasi 3 caprioare pe masura ce ne pregateam sa iesim din padure. Pana aici bilantul faunei a fost: 2 iepurasi cu fund alb si 8 caprioare cu fund tot alb.

Ajungem intr-o poiana si ne dam seama ca daca tinem directia respectiva dam in sosea, asa ca ne intoarcem putin mai la 90 de grade pe un alt drum care ne aduce inapoi in culmea principala a dealurilor.

Ajunsi in culmea dealului iesim definitiv din padure si aparent suntem fericiti ca o sa fie soare si frumos. Pamantul s-a dezghetat insa intr-o combinatie malefica de noroi cleios care va incepe sa se puna in mod constant, regulat si enervant pe rotile de la bicicleta, fara sa mai cada (ca noroiul ala simpatic de vara de dupa ploaie), pentru ca este prea frig, urmand sa stea bat pe roata si sa blocheze pana la urma invartirea rotii - amanunt esential pentru deplasarea noastra.

Daca as fi stiut ce nenorocire avea sa ne astepte pe urmatorul kilometru, pe care cred ca l-am parcurs intr-o ora, ma pregateam mai bine psihic sau concepeam alt traseu de acasa. Cert este ca incepe calvarul si incepem sa ne oprim cam din 50 in 50 de metri, adica atata dura pana dadeam jos noroiul de pe roti si reuseam sa mai pedalam cat de cat pana se punea la loc. De mers pe drum nici nu se punea problema, ca acumulam noroi proaspat si lipicios, dar mergeam pe langa drum prin iarba, acumuland si paie care se lipeau demential pe noroiul deja fixat pe roti, alta combinatie la fel de exploziva prin ingeniozitatea naturii. La un moment dat incepem sa trecem si peste maracini cu tepi, auzim si un faaaaasssss, dar nu-mi fac probleme cum ca ar ajunge sa intepe roata si sa fac pana. Avem stratul de noroi de vreo 5 cm, deci nici o sansa sa-mi ajunga tepii la roata.

Sa se vada mai bine ce mesterim noi pe acolo, cam atata era imbacsitura de noroi pe roti

Intr-una din reprizele de curatare a rotilor de noroi, in disperare de cauza ca nici bete nu mai gaseam prin zona ca sa le curat, imi fac o provizie de bete pe rucsac ca sa mai am de curatat in caz ca se repeta procedura la infinit. Cumva trebuie sa naufragiem la un liman din oceanul asta de noroi lipicios, asa ca macar instrumente de curatat sa avem. Marius rade de mine si imi zice: "Ce Iuliana, ai luat provizii ca sa facem focul ?!"  El si-a curatat rotile mai repede si s-a gandit sa faca misto de mine care sunt in pragul disperarii cu noroiul asta. Dar o sa ne amintim razand de experienta asta, asa cum ne amintim si de aia cu bicicletele prin canionul de nisip de la Mihailesti.

Cu chiu cu vai ajungem in saua de unde intersectam drumul de Tichindeal - Vurpar, un drum care merge de fapt in lungul sirului de stalpi de electricitate. Noi initial vroiam sa mergem si in satul Tinchideal, sa vedem celebrele fresce din biserica facute de fratii pictori Grecu, dar in conditile de teren prezente, renuntam imediat la acest deliciu arhitectural. Poanta este ca traseul era gandit sa coboram pana in Tichindeal si pe urma sa ne reintoarcem, ceea ce nu era deloc eficient ca ne chinuiam mai mult ducandu-ne si intorcandu-ne pe acelasi drum.

In saua abandonului cu pricina facem insa un popas cu un picnic bine meritat, cu slana (fara ceapa din pacate) si ceai cald din termos ca sa ne mai desmortim degetele. Ar fi trebuit sa fim transpirati de la bicicleta, dar avand in vedere ca mai mult statuseram sa curatam rotile de noroi, eram putin congelati pentru a intra cu glorie in 2014. Din sa urmeaza sa coboram pe un drum, sau ma rog, de fapt pe langa drum ca sa evitam noroiul, urmand sa tinem tinta satului Vurpar, aflat la un kilometru si ceva mai jos.

Troita de deasupra satului Vurpar (in fundal se vede culmea dealului de unde am coborat noi)

Satul Vurpar vazut de la un popas la troita, unde ne intampina comitetul reprezentativ al satului, comisia oficiala de caini ciobanesti. Initial ne gandim ca sunt fiorosi cainii, dar vedem ca se opresc la ceva distanta de noi si ca nu ne mai latra daca nu mergem pe directia lor, asa ca vad un gard viu si incepem sa mergem spre sat in lungul protectiei naturale proaspat alese. Intram in sat prin cimitirul de la ansamblul bisericii evanghelice fortificate din Vurpar, unde alti caini se uita la noi, dar in tacere de aceasta data.

Ne strecuram in curtea bisericii printr-o spartura in gard si taram bicicletele dupa noi pe sub gard (alta activitate ingenioasa, ca sa nu mai ocolim tot ansamblul si sa intram la biserica prin partea cealalta a satului). Cainii nici nu ne baga in seama, ba pe deasupra unul sta si doarme pe un mormant, drept pentru care ii zic eu lui Marius: "Auzi, cainele asta o dormi pe mormantul stapanului ?!", raspuns filozofic: "Mai, Iuliana, tu cred ca te-ai uitat la prea multe filme !"

Biserica fortificata din satul Vurpar, cu zidul de incinta daramat si numai cu bucati din el sunt vizibile. Biserica este dominata de turnul clopotnita de vest, colorat sugestiv in galben, restul navei centrale si volumul altarului fiind lasate in zugraveala alba.

Cimitirul bisericii evanghelice (nu au cruci!), pe unul din morminte dormind cainele - am dedus pana la urma explicatia: era un mormant fara lespede, acoperit numai cu pamant, asa ca probabil ca acolo isi facea nevoile bietul caine.

De sus de pe deal de la biserica fortificata coboram in satul Vurpar, in centrul satului adica, pe o ulita foarte draguta, apoi pe soseaua principala care este chiar si asfaltata.

Din satul Vurpar avem de mers ceva drum pe soseaua asfaltata, pentru ca Marius nu gasise nici un drum pe google earth (modelul de iarna care arata drumurile acoperite cu zapada si ca urmare mult mai greu de descifrat). Asa ca mergem ceva vreme pe asfalt si tot suntem atenti sa vedem unde GPS-ul ne arata sa o luam peste deal spre satul Nou.

Trecem de drumul pe unde trebuia sa o luam in sus spre urmatorul sat, asa ca atunci cand ne dam noi seama mai avem doar varianta impinsului de bicle la deal, dar putin, subtire de vara. Pe drumul cu asfalt avusesem ocazia sa ma uit cu bucurie cum sare si noroiul din roti, asa ca acum ne deplasam chiar cu viteza, o minunatie de bicicleala.

Urcam pe langa niste magari, avand in fundal culmea dealului pe care veniseram noi in satul Vurpar

In culmea dealului dam de un drum de caruta numai bun de mers, si culmea chiar inghetat, adica ma rog, prea putin inmuiat noroiul. Sa fi avut drumul orientare nordica, de' nu s-a mai dezghetat pamantul?!

Pedalam ceva vreme, pe langa drum, ca noroiul si-a refacut admirabil aparitia si ajungem intr-o sa de unde se vede in zare satul Nou.

Avem si aici un comitete de intampinare format din 3 caini ...

De data asta cainii sunt atat de prosti ca fug de noi si nu vor sa stea nici la poze (p-astia i-am prins cu greu cu zoom maxim, atat de tare fugeau de noi si latrau de forma din departare)

Coboram destul de abrupt spre satul Nou, care este cred ca cel mai bomba sat sasesc din cate am vazut eu pana acum. Nu are nici macar ulita principala asfaltata, asa ca aici avem onoarea sa ne luptam cu noroiul si pe strada, noroc ca este umblat si s-a tasat noroiul de la circulatie.

Ajungem in centrul satului Nou si viram puternic la dreapta in sus pe ulita care merge spre ansamblul bisericii evanghelice fortificate, nu inainte insa de a trece pe langa celebrul magazin din sat:

La Botoman: aveam emotii ca nu mai exista, dar uita ca supravietuieste sarmanul

Ansamblul bisericii fortificate din satul Nou este parasit, dar totusi bine ferecat. Dam roata bisericii prin curte si cat ne pozam pe acolo, se rasteste un sas la mine ca ce caut eu acolo, ca el raspunde de biserica, ca nu avem voie. Ii spun ca poarta era deschisa si ca facem doar poze. Culmea, ma lasa in pace.

Partea interesanta la biserica asta este faptul ca pe turnul de vest se vad la baza niste arce si basoreliefuri incastrate in zidaria de piatra, cu modele si figurine foarte interesante, ca si cum ar aminti de anumite insemne.

Dupa biserica, o ulita merge in lungul laturii sudice a acesteia, indreptandu-se spre satul Rosia, de unde am plecat noi, asa ca pe aici merge si drumul nostru de intoarcere.

Lasam biserica din satul Nou in urma noastra si ne indreptam spre capatul turei noastre - initial pe asfalt, apoi la o intersectie cu un drum de pamant, ne riscam sa mergem pe acolo, avand in vedere ca era doar un kilometru si ceva pana la final si chiar daca era sa impingem bicicletele prin noroi, ne lua mai putin decat sa ocolim pe tot asfaltul.

Se termina anul 2013 plin de ture frumoase, mult dorite si nebanuite. Incepe un 2014, care cu siguranta trebuie sa fie cel putin la fel de plin ca si 2013. Deja negociez capul de coarda pentru creasta Costila-Galbenele si se pare ca pot sa o trec in program cu mare bucurie pentru cand se mai lungeste ziua si se mai incalzeste afara. Dar desigur, cel mai obligatoriu si esential lucru sunt coechipierii cu care sa te bucuri si sa impartasesti traseul.